românilor, voevodul strã-strãbunicilor mei si-a mânat calul încet intre oastea noastrã si turci. Si-a smuls zalele, le-a trântit la pãmânt si a tâsnit singur înspre pãgâni. Barda lui ajungea dincolo de soare si nãstea între România si dusmani un zid de netrecut. Imi venea sã rãcnesc atunci ca si soldatii din spatele lui Vodã care simteau cã nu mai pot fi înfrânti, niciodatã. N-am fãcut-o...

Dar acea energie incredibilã, sublimã si acel sentiment ca noi putem! mi-a invadat fiecare parte a corpului. Am câstigat lejer si am ascultat iar imnul tãrii cu pielea zbârlita pe mine. Apoi m-am intors la echipa mea si am vãzut fete crispate, speriate. "Eu am picat cu un francez… mã rupe! Si dacã trec de el oricum o iau de la german…" De ce??? De ce gândeau colegii mei asa? Nici ei nu stiau... Atunci mi-am dat seama: pentru cã nu au învãtat cine sunt ei însisi, de unde vin, cine au fost înaintasii lor! Le-am povestit seara in camerã despre eroii nostri pe care multi i-au uitat. Despre oameni care au salvat Europa, lãudati de papa si celebrati din Viena pânã în Venetia sau Madrid. Eram suparat si mirat ca existã copii la noi care încep sã uite.

In seara aceia am început sa scriu o mie de cãrti despre o mie de eroi care nu ne lasã sã ne simtim inferiori, sã pierdem… Aceasta este prima dintre ele...